Ultimul drum al Părintelui Bartolomeu

Posted: 3 Februarie 2011 in aiureli

Părintele Bartolomeu s-a întors acasă, de la Viena, pentru a aştepta în anticameră chemarea Domnului la El. La Cluj, în inima Ardealului, s-a oprit după o lungă călătorie şi o viaţă dăruită Domnului şi semenilor săi.

A devenit aici unul de-al nostru nu pentru că aducea cuvântul Domnului, ci pentru că ne-a spus încă de la început: Omul este măsura omului, nu Dumnezeu. Să faci bine semenilor, să-ţi îndrepţi iubirea şi ajutorul spre ceilalţi pentru ca să găseşti mântuirea.

Mii de credincioşi stau zi şi noapte în bisericile Ardealului de Nord, rugându-se pentru ca să-i fie trecerea uşoară şi să poată pluti uşor spre întâlnirea cea mare, cea pe care o aştepta de mult. Căci Părintele ne-a spus, n-o să uit niciodată, într-o primăvară cu muguri de Paşte, că moartea nu există, că nu trebuie să ne temem de ea. Nu există moarte pentru că există Învierea, prieteni, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există pentru că nu moare în om sufletul şi destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului.

Păstorul cel aspru
Părintele nu a fost un păstor blând, ci unul aspru, un suflet zbuciumat. Un dascăl sever, care nu admitea să confundăm Binele cu Răul, cum spunea adesea. Nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau viaţă trăită fără valori. Era necruţător în judecată, dar amesteca totul cu o duioşie de războinic retras printre nepoţi. Fiecare ocazie prin care se întâlnea cu mulţimea era o ocazie pentru o lecţie, dar nu una de dogmatică, ci una de viaţă trăită cu simţire şi credinţă. Era necruţător cu conducătorii, dar şi cu preoţii, însă înţelegător cu cei tineri. De câte ori era în public, se adresa celor tineri într-un capitol special din predica sa. Trăiţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu! Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greşită nu are drum de întors: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.

Un păstor cu care ne-am obişnuit mai greu, dar pe care l-am iubit apoi pentru că era drept şi înţelept. Am înţeles din fapta şi vorbele sale că neamul nostru are nevoie de dascăli şi preoţi care să ne conducă, nu să ne cultive lenea şi îngăduinţa pentru pierderea orientării într-o viaţă trăită fără sens. Poporul nostru are nevoie de reformă morală, trebuie să stârpim minciuna, hoţia, tâlhăriria şi drumul ocolit. Vocea lui blândă, profundă, caldă se transforma în tunet ce cutremura Catedrala Ortodoxă din Cluj atunci când spunea aceste cuvinte.

Cea mai frumoasă definiţie a Iadului
Părintele nu ne speria cu flăcările Gheenei, ne tălmăcea Sfânta Scriptură cu înţelepciune de sfânt. Iadul, ne spunea, este întunericul din afară, întunericul dens, izolarea totală a individului. Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şi comuniune. Iadul, ca şi Raiul, nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneşti şi pe Pământ, în această viaţă.

Noi suntem adevărata Europă
A avut o inimă “trasă pe roata” sufletului românesc. A pătimit o viaţă întreagă din cauza acestei dominante a caracterului său de dac liber şi neînfrânt. “Nu vă lăsaţi umiliţi, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete. Ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitându-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi din cauza comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă”.

Nu ştiu câţi politicieni l-au ascultat atunci când a spus aceste cuvinte, dar şi astăzi cred că ar trebui să oprească din atitudinile slugarnice şi închinăciunea faţă de bunăstarea fără valori a unui vest-european.

“Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte «balcanici», uitându-se că suntem la nordul Dunării şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face? Alexandru Paleologu spune că, la urma urmei, chiar dacă am fi balcanici, n-ar fi nimic ruşinos în asta. Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba de civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scărpinau de păduchi şi râie”.

Politicianul trebuie să fie ca un stetoscop, spunea Părintele amintindu-şi de instrumentele studenţiei sale, un om care stă cu urechea lipită de sufletul poporului nostru.

Sfârşitul lumii… când vor dispărea cărările dintre casele noastre
Paradoxul lumii noastre, spunea Părintele în predicile sale, este că, deşi trăim într-un secol al comunicării electronice, ne îndepărtăm unii de alţii, nu mai comunicăm, nu mai stăm umăr la umăr într-o comuniune. Ne lăsăm manipulaţi, trăim prin intermediul televiziunilor, al internetului, folosind filtre în întâlnirea dintre noi, dintre sufletele noastre. Dar adevăratul sfârşit al lumii va avea loc atunci când vor dispărea potecile dintre casele oamenilor. Are dreptate, tot mai puţine cărări facem între casele noastre, tot mai puţină răbdare avem cu ceilalţi.

Iubiţii mei
Aşa îşi începea predica în fiecare duminică, de cele mai multe ori, el, cărturarul desăvâşit, cerându-ne îngăduinţa să înceapă cu un “fapt de viaţă”, din lunga lui viaţă plină de suferinţe de toate felurile, dar şi de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Îndrăznirea şi curajul sunt forme ale spiritualităţii înalte, ne spunea. Nu îndrăzneala, ea poate să jignească, să supere, ci îndrăznirea este cutezanţa îndreptată spre fapte morale, cu un perfect control de sine.

Ne mai spunea Părintele să învăţăm a ne asuma suferinţa. Suferinţa asumată este crucea mea, iar dacă simţi asta, suferinţa nu mai doare, nu o să-ţi mai fie străină, va deveni suferinţa ta. Iar la sfârşit ea se poate transforma în bucurie.

Este un umanist care şi-a construit filosofia din faptele unei vieţi lungi şi bogate în memorabile întâlniri cu lupta grea, dar şi cu suferinţa asumată ca o cruce pe care a purtat-o cu bucurie şi speranţa mântuirii. “Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale.”

Un plop aprins spre Marea Trecere
A vorbit întotdeauna oamenilor despre iadul singurătăţii, iar în “Rotonda plopilor aprinşi”, un volum de o cruntă sinceritate memorialistică, scria: “Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vârstă decât mine şi apoi tristeţea de a fi rămas prea devreme singur. Singurătatea mea este aceea a luminişului străjuit de lujere înalte, opt şi mai multe de opt, cu frunza veşnic foşnitoare. Când jos la mine e noapte, vârfurile ard împrejur şi freamătă, într-un amurg prelung, sub luna plină şi uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului răzleţ” .

Luni seară, Părintele s-a întors acasă şi dacă ar putea vorbi, probabil că ne-ar spune să nu fim trişti, să nu plângem, chiar dacă neamul nostru a fost dăruit cu un izvor care nu a secat niciodată, izvorul lacrimilor. Ne rugăm pentru liniştea sufletului său zbuciumat şi, în locul cuvintelor noastre, ne vin în minte tot cuvintele cu care ne dăruia în fiecare duminică şi sărbătoare.

“Doamne, tinde-ţi patrafirul
Peste faţa mea de lut,
Sufletu-mi neghiob şi slut
Să-l albeşti cu tibişirul
Când amurgu-ţi toarce firul
Peste-un pic de gând tăcut.”

Suferinţa noastră mută este mai grea decât pregătirea Părintelui pentru marea călătorie. De câteva decenii ne vorbeşte despre asta şi tot nu putem înţelege, nu am câştigat încă forţa de acceptare a viitoarei despărţiri. Simţim tot mai mult singurătatea de care vorbea Părintele, frigul luminat doar de o flacără rece a unui plop care se aprinde deja în aerul rece al iernii. Jos, aici la noi, e noapte, sus răsare o coloană de lumină, un plop ca un rug aprins ce se adaugă la catedrala cu ferestre spre cer şi cu ziduri de aer a sufletului românesc unde vieţuim cu toţii, cei rămaşi vii şi cei din amintire, care ne luminează cărarea spre lumina vieţii veşnice.
Când va pleca, ne va lăsa o cetate pe care va trebui să o apărăm noi mai departe şi să o umplem în fiecare zi de iubire şi comuniune.

Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va avea prima rădăcină când trupul lui va coborî în Pământul cel viu al Ardealului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s